joi, 27 ianuarie 2011

-ACTUL-


26 septembrie 1820, Tetronia

Numele meu este Oscar van Rieck, am 19 ani si sunt un simplu muncitor la spalatoria orasului. Spalatoria oraslui este o cladire veche plina de gandaci si gunoaie, odinioara o cladire impunatoare ce fusese un sediu al intrunirilor ce se faceau anual cu prilejul Sarbatorii Fantanii. Dupa ce liderul Ordinului Fantanii disparu subit, ceilalti membrii cazusera in dizgratia autoritatilor orasului care au decis sa transforme aceasta cladire intr-o spalatorie. Nimeni nu poate spune care este structura interioara a imobilului pe cale de a se darama deoarece planurile au fost furate iar, in mod oficial acestea au disparut intr-un incendiu. Orice urma a adevarului e aproape imposibil de gasit.

M-am nascut in anul 1801 iar parintii mei m-au abandonat la usa unui strain care m-a adus la un orfelinat. Mintea omului nu isi poate imagina mizeria ce imbacsea camerele stramte, in special mucegaiul din pricina caruia m-am imbolnavit de tuberculoza. Nu imi amintesc decat o singura intamplare: stateam pe un scaun privind pe geam si am auzit un urlet ciudat al cainelui din curtea orfelinatului, apoi am lesinat. Din acel moment, ceva, ca un fel de fantoma, un lucru nevazut apare din intuneric si ma cuprinde aruncandu-ma la podea. Unii oameni care m-au vazut in aceste momente mi-au povestit ca mainile imi tremura, tot corpul imi este cuprins de spasme iar glasul meu scoate sunete de nerecunoscut. Dar eu nu imi amintesc nimic decat o ameteala puternica. Mi-era frica intr-un timp ca voi muri din pricina acestei boli ciudate insa cei cunoscuti imi spuneau ca voi muri doar in cazul in care voi fi la marginea unei ferestre la etajul 3 si voi avea o criza sau pe acoperisul unei cladiri. Parintele Abraham imi spune mereu ca sunt posedat si ca demonul intra in mine pentru a-si gasi chip uman.

Acum ma plimb pe coridorul acoperit cu hartie zdrentuita. Partea aceasta a cladirii este complet izolata de cealalta. E plina de sobolani, podeaua e rupta pe alocuri, ferestrele sunt acoperite cu scanduri batute in forma de X. Probabil ca cei de dinainte au incercat sa scape de unele persoane pentru totdeauna deoarrece cateva usi erau batute in cuie iar in dreptul lor sunt paturi rasturnate cu saltelele rupte din care ies arcuri ruginite.

Un sentiment de amaraciune ma cuprinde cand vad dezastrul din jurul meu si incerc sa caut cu privirea un loc linistit, curat. Observ oglinda si ma apropii cu frica de ea. Cineva a spart-o intentionat sau poate s-a spart accidental. In fata oglinzii, pe o etajera este uitat de 50 de ani un brici metalic cu lama punctata de rugina. E ciudat sa privesti lama unui brici ruginit intr-o oglinda sparta. Chipul mi se vede distorsionat in oglinda sparta, franturi de imagine... Amintiri de tot felul imi vin cap si imi trec incet prin fata ochilor: frigul, ploaia, fumul, mizeria, gandacii, cadavrele de dincolo de usi, lampile de gaz fumegande, cazanele negre pline cu apa clocotita, noroiul, oamenii care ma urasc si ma ocolesc din pricina bolii acesteia, toate mi se amesteca in cap.

Ma departez usor cu figura incruntata, cuprinsa de o tristete bolnava pana ating un butoi din lemn umplut cu rufe murdare, acoperit cu niste scanduri. In mana mea simt lama briciuli ruginit si cu degetul de la aceeasi mana racai rugina. Imi tai inconstient, cu miscari simple toate hainele de pe mine si raman dezgolit. Nu e frig. De fapt simt aburi ajungand pana la mine. Ma asez pe butoiul de lemn si ma privesc in oglinda sparta, cum sunt alcatuit din bucati. Bucati de carne ce arata hidos, franturi de obsesii si de amintiri, frustrari, imaginea mea in oglinda. Toate acestea sunt legate de un fir care le transforma in ceea ce sunt acum. Iar eu tai firul trecand usor si adanc cu lama briciului peste venele de la mana stanga.

miercuri, 26 ianuarie 2011

-SATAN MORT-

Trasura goneste nebuna pe strazi carandu/ma pe mine, un nebun scapat dintr/un laborator improvizat unde in ultimele luni am facut experimente de alchimie. Vantul bate nebun iar ploaia rece izbeste nebuneste geamul inzoit al trasurii. Frigul nebun imi patrunde in oasele ce/mi scartaie jalnic cand imi intorc capul sa privesc intr/o parte. Aud ciocanind in usa trasurii si totul mi se pare nebunie. Stiu ca nimeni nu ar putea sa ciocaneasca la usa trasurii atata timp cat ea alearga pe strazile pavate cu piatra cubica.

Noaptea asta nebuna ma cuprinde. Ploaia si ceata cad peste trasura si se preling din plafonul ei pe palaria mea. Tremur. Stiu ca cel ce ma urmareste ma va prinde. Felinarul scartaie izbindu/se se lemnul trasurii. Si goana nebuneasca se opreste. Cobor in fuga si cad si ma ridic si intru repede scarile ce imi rasar in fata. E casa mea cu pereti acoperiti de tapet pe jumatate ars. Miroase a mucegai. Mucegaiul se intinde, mucegaiul curge din tavan pe pereti astupand lampa cu gaz. Dau cu mana peste sticla fierbinte a lampii si curat mucegaiul. Mucegaiul e verzui si are plori vinetii.

Ma cuprinde ameteala. Scarile din casa scartaie nebuneste iar mainile mele tremura nebuneste. Picioarele ma dor iar caii necheaza ingroziti in fata casei, in ploaie.

Caii striga: "David! David, fugi sau vei muri!"

Iar eu nu ii ascult. Mucegaiul imi ajunge pana la gat si in casa caut o intrare in dormitorul meu sa ajung la cruce caci l/am descoperit pe Satan iar el m/a descoperit pe mine. Are respiratia rece. Nu il vad dar ii aud pasii. Nu ar trebui sa aud pasii lui Satan deoarece casa e plina de mucegai. Eu insumi nu imi aud pasii din cauza mucegaiului. Abia respir. Iau lampa si ma uit in jur si lampa imi arde carnea de pe mana. Acum se face intuneric in casa si imi zaresc doar aburii ce imi ies prin nari. Simt o intepatura prin coaste si aud vecinii bucurandu/se in casa de alaturi. Eu nu pot sa ma bucur pentru ca nu am voie sa ma bucur. Eu sunt facut pentru a nu ma bucura. Nu mai aud caii nechezand in fata casei, in ploaie. Doar aud copitele lor pierzandu/se in departare, in ploaie.

El e aici. E undeva in spatele meu. Daca ma intorc, el se intoarce in spatele meu. Si iar. Si acum intra in mine. Mucegaiul urca si imi ajunge pana la genunchi. Nu ma pot misca. Mucegaiul imi intra in ochi iar ochii mei incep sa duhneasca a carne putrezita. Scap cartile de vrajitorie din mana pentru totdeauna. Acum e in mine si ma comanda. Nu vad nimic decat cateva umbre colorate in violet si verde inchis. Ma plimb prin casa, trec prin pereti si alunec usor plutind peste scari. Ma duce unde vrea. Ma duce in odaia cu crucea si in fata usii ma urca pe un scaun si imi petrece un streang facut dintr/un cearsaf murdar dupa gat si ma impinge de pe scaun si ma trage de picioare si ma chinuie si se zvarcoleste nebuneste in mine. Ma chinue stransoarea din jurul gatului si simt ca nu mai simt duhoarea ochilor putreziti din cauza streangului ce imi opreste respiratia si limba imi iese batjocoritoare afara iar ochii putreziti mi se casca in afara pocnind pe rand si scurgandu/mi/se pe obraji. Doar aud cum ma sugrum, aud un horcait si aud un scartait al funiei si aud apoi un fel de sasait ai apoi nu mai aud nimic. Zeama ochilor putreziti mi se scurge pe picioare picurand usor pe podea. Si Satan care a intrat in mine a murit. In sfarsit.


YEZIDIS

Am auzit de mult despre faima acestui orăşel îndepărtat de Sankt-Petersburg, chiar de la bunicul meu care era bibliotecar într-o gubernie apropiată. Prima dată când am auzit de acest loc a fost într-o iarnă friguroasă, în 1860. Bunicul meu, Boris V. venise la Moscova pentru a rezolva nişte afaceri importante, după care mă vizită la spitalul Sf. Ana unde eram internat din pricina ftiziei – a tuberculozei, cum spun doctorii. Era ultima zi a şederii mele în acel pat, aşadar bunicul meu mă luă cu el, mă urcă în sania lui şi învelindu-mă cu haina sa pornirăm către gubernia Izim unde ajunseserăm în aceeaşi noapte. Gubernia Izim – nu depărtată de Moscova – era mai degrabă zis o mahala mizerabilă, plină de cerşetori, şobolani şi alte scursături ruseşti. Frigul îmi pătrunsese în oase iar hainele îmi erau acoperite cu un strat gros de un deget de zăpadă. În centrul guberniei era o clădire ce arăta a fi primăria, o alta care semăna cu o biserică, un sediu al poliţiei şi alte câteva clădiri anexe. Una dintre ele era locuinţa bunicului meu. Mama îmi spusese în vremurile când mă vizita la spital că bunicul este un om de vază, are o casă curată ca un pahar, servitori, o soţie frumoasă, pe scurt, este un exemplu demn de urmat. Curând m-am conivins că mama se înşelase – ca întotdeauna, dealtfel. Bunicul era un beţiv, soţia lui era moartă de ani buni din cauza tifosului, servitori nu avuse niciodată iar casa lui părea a fi o vagă dărâmătură. Singura persoană importantă care îl vizita era pentru el, părintele Alexei Timofeevici. Acesta din urmă avea o reputaţie bună în rândurile societăţii datorită faptului că se milostivise faţă de nenorociţii din Izim şi venise aici să propovăduiască învăţăturile lui Dumnezeu.

În noaptea în care am ajuns în casa bunicului meu, acesta primise vizita neaşteptată a cunoscutului preot. Timp de de câteva minute bunicul meu făcu prezentările apoi mă trimise într-o cameră alăturată pretextând că sunt obosit, deşi nu era aşa. Pentru a nu-l indispune, l-am ascultat. M-am întins în pat şi mi-am aţintit ochii în tavan, fără să îi închid. În salon cei doi bărbaţi începuseră o conversaţie într-o limbă ciudată ce semăna izbitor cu germana. Toată noaptea au discutat, ba chiar începuseră să se certe, auzindu-i perfect rostind de mai multe ori cuvântul „Tetronia”. A doua zi l-am întrebat pe bunicul meu dacă preotul îl va mai vizita iar el mi-a răspuns că bunul Timofeevici a plecat pentru totdeauna din Izim într-un orăşel, Tetronia. Despre conversaţia pe care o purtase nu mi-a spus decât că a fost un vis iar faptul că auzisem cuvântul Tetronia de mai multe ori înainte ca el să îmi fi povestit, spusese că a fost co coincidenţă bizară.

Familia mea trăia în Sankt-Petersburg, într-o clădire dintre cele mai impunătoare din oraş, chiar în faţa parcului din centru. Tatăl meu se căsătorise cu o străină aici în Rusia fără să îi pese că era săracă şi de faptul că avea un ochi verde şi unul negru. Timp de douăzeci de ani tatăl meu lucrase în administraţie iar după ce în locul său fu numit un angajat mult mai tânăr decât el, am ajuns muritori de foame. Cât timp lucrase, tatăl meu strânsese o avere frumuşică pe care se grăbi să o cheltuie cu educaţia mea şi la jocurile de cărţi. Mama împletea haine care le vindea sau nu la negustori pe un preţ de mizerie. După ce a cheltuit şi ultimul ban, tata hotărî să vindem casa şi să întreprindem o nouă afacere, însă era mult prea târziu pentru că datorită faptului că fusese concediat, căpătase o faimă rea. Pe lângă toate acestea, într-o noapte casa a ars până în temelii din cauza vântului care a răsturnat o lampă. A doua zi, mama stătea în genunchi printre tăciunii ştinşi făcându-şi cruce şi mulţumindu-i lui Dumnezeu că suntem vii. În aceeaşi zi, tata ne-a adus vestea că ne vom muta într-o nouă casă, undeva într-un orăsel apropiat de cel în care locuiam pe atunci. Oraşul se numea Tetronia.

Ne mutasem în acest loc blestemat într-o zi ploioasă din mijlocul lui septembrie. O trăsură pe care tata abia a găsit-o ne ajută să cărăm câteva legăuri de zdrenţe până la noua noastră casă. Ceea ce mi-a fost dat să văd în ziua aceea, probabil că nu voi uita niciodată: tatăl meu primise de la administraţia oraşului un imobli vechi cu o arhitectură deosebită, mobilat luxos, plus o trăsură nouă cu patru cai superbi. Mamei mele nu-i venea a crede ceea ce se întâmpla, prin urmare, merse singură la administraţie punând şiruri de întrebări primarului care însă nu îi răspunse nimic ci o trimise la un bătrân preot care ar putea să îi dea mai multe lămuriri în acest sens. Ca să nu rămân singur, mă luă cu ea şi merserăm aproape două ore pe jos (de altfel mama niciodată nu s-a urcat în acea trăsură deoarece co considera un lucru necurat) şi ajungând spre seară la o coşmelie în care toţi locuitorii oraşului ne indicaseră că ar locui preotul respectiv. În figura buboasă şi murdară a bătrânului l-am recunoscut pe prietenul bunicului, Alexei Timofeevici. După înfăţişare părea să aibă nu mai puţin de nouăzeci de ani. Preotul o lămuri pe mama spunându-i că el a informat administraţia despre situaţia grea în care eram puşi în acel moment, iar administraţia a hotărât să ajute un om important la vremea sa pentru sprijinul oferit societăţii, persoana respectivă fiind tatăl meu şi, implicit, familia mea. Imobilul în care ne-am mutat, spunea Timofeevici, era o fostă clădire a unui consilui ce se întrunea săptămânal pentru a dezbate probleme legate de săpăturile din mina de la Sokolenka. Cum mina a fost închisă, consiliul s-a destrămat iar muncitorii au ajuns muritori de foame sau hoţi de morminte, umplând oraşul Tetronia.

În casa în care ne mutasem, găsisem o bibliotecă în care mama nu îmi dăduse voie nicodată să intru, după ce a cercetat câteva cărţi, însă în care am intrat abia după moartea ei survenită într-un mod misterios. Se spânzurase cu brâul de la cămaşa de noapte pe coridor, de candelabru. Nu am înţeles niciodată gestul ei, deoarece nu lăsase nici o scrisoare în care să îşi scrie gândurile ori să fi avut un comportament care să ne ducă cu gândul la un viitor asemenea gest. Tatăl meu vru să creadă că suferise de o boală necruţătoare de care nu a pomenit nimănui şi, fiindu-i frică de un sfârşit chinuitor, mama şi-a pus capăt zilelor. Aşa am crezut şi eu timp de câteva săptămâni, timp suficient ca să analizez două cărţi luate la întâmplare din biblioteca în care nu îmi era înainte permis să intru. Mi-a fost greu să descifrez scrisul, pentru că majoritatea erau manuscrise de o vechime considerabilă, cel mai probabil scrise în limba germană. Cu ajutorul tatălui meu am reuşit să traducem noaptea la lumina lămpii câteva fragmente care însă ne-au încrurcat şi mai mult minţile. În majoritatea lucrărilor se descriau rituri antice, o sumedenii de ritualuri, descântece, proceduri de invocare a unor spirite malefice sau nu, dar cel mai mult se descriau ritualuri închiante zeului Yezidis. Ştiam din câteva cărţi citite când eram mai mic că perşii erau adoratori ai unui zeu pe nume Yezidis, un zeu nu prea departe ca identitate de Satana.

După ce am tradus împreună cu tata unul dintre manuscrise, am început să ne îndoim în ceea ce privea „boala” de care ar fi suferit mama. Dar, în acelaşi tim era şi greu de crezut că ea ar fi citit un manuscris (deşi nu cunoştea limba germană) iar conţinutul acestuia să o fi îndemnat la un asemenea gest. Imediat tata reveni la vechea lui ipoteză în privinţa morţii mamei, dar se jură (şi mă obligă chiar şi pe mine) că nu va renunţa niciodată în a căuta cauza adevărată a nenorocirii ce se abătuse asupra noastră, precum şi în a găsi răspunsuri referitoare la natura îndoielnică a întrunirilor care avuseră loc în acea casă înainte de venirea noastră.

Primele indicii în cercetările pe care le întrerpinsem alături de tatăl meu au apărut într-o seară pe când ne plimbam pe străzile Tetroniei. Era trecut de ora 7 iar în Rusia, iarna, la ora 7 este deja beznă. Câtvea felinare erau aprinse deasupra uşilor unor dărâmături de case însă ceaţa şi noroiul făceau dificile mersul şi privitul chiar la zece paşi. Oraşul era cufundat într-o linişte apăsătoare însă tăcerea se rupse când am ajuns în faţa unei cocioabe pe jumătate în ruină. Aici era o înmormântare iar uşile erau larg deschise. Interiorul casei (format dintr-o singură cameră) era puternic iluminat de o sumedenie de lumânări iar în mijloc, pe o masă, era întins un sicriu în care zăcea un copil mort. Trei sau patru oameni erau adunaţi în jurul cadavrului însă deodată un bărbat dintre ei se desprinse ieşind în stradă. Ridică de jos câteva pietre şi le aruncă în ferestrele unei clădiri de vis-a-vis urlând, învinovăţindu-i pe locuitorii acelui imobil de moartea copilului său. Ceea ce ni s-a părut ciudat a fost că doar noaptea puteau fi văzute lumini şi persoane la ferestrele acelui imobil şi chiar câteva sănii oprite în faţa lui. Cineva ieşise din clădire, se apropie de bărbat apoi se depărtă de el în timp ce acesta căzu brusc jos. Ceilalţi trei oameni din casa mortului se grăbiră să închidă uşile fără să scoată vreun cuvânt ori să se apropie să vadă ce s-a întâmplat cu cel ce ieşise în stradă. După ce se făcu linişte, ne-am apropiat de străinul care zăcea în noroi şi abia atunci ne-am dat seama, de fapt ne-am convins că îi fusese tăiat gâtul. Tata m-a sfătuit să plecăm repede spre casă deşi eu insinstam să anunţăm poliţia. I-au trebuit câteva minute bune pentru a mă convinge şi a mă aduce înapoi la realitate după ce leşinasem din pricina sângelui ce i se scurgea nefericitului bărbat pe albul eşarfei.

Aflasem că înmormântarea va avea loc peste câteva zile, timp în care tata a încercat să evalueze şi să explice evenimentele din ajun. Îmi punea diverse întrebări la care nu puteam să îi răspund decât cu „poate” sau „cred că” iar la final nu ajunsese la nici o concluzie clară. Luasem hotărârea de a participa la înmormântare – care va avea loc doar dacă nu vor mai fi ucişi şi ceilalţi oameni, cum spunea râzând tata. Ne-am întrebat de asemenea ce s-a întâmplat cu cadavrul bărbatului ucis în mijlocul străzii, pentru că a doua zi, trecând incognito pe acea stradă, nu am zărit nici o urmă de sânge ori urma trupului său în noroi. Spre seară am încercat în zadar să îmi expun părerea cum că, ar fi fost posibil ca cineva din „imobilul mare” – cum convenisem să-l numim – l-ar fi ucis cu intenţie sau fără pe copilul a cărui înmormântare urma să fie peste o zi. Tatăl acestuia suferise o cădere nervoasă şi, vrând să se răzbune ori să dezvăluie adevărul întregului oraş strigă în gura mare. Pentru a nu fi demascat, criminalul l-ar fi ucis apoi ar fi luat cadavrul şi l-ar fi îngropat sau ars, ştergând astfel orice urmă. Tata refuză să creadă o asemenea „aberaţie” considerând-o „nulă, lipsită de sens logic”.

În ziua înmormântării, tata îşi pregătise un revolver dar l-am sfătuit că cel mai prudent ar fi să îl lase acasă, însă el îmi reaminti de ucigaşul din „imobilul mare” care – conchise el – ar putea ucide pe oricine cu o pricepere extraordinară. Înmormântarea avu loc pe înserat, la ora 4. Iarna în Rusia este greu de imaginat. Noroiul îngheţase bocnă iar vântul ce aducea cu el primii fulgi de zăpadă îţi tăia respiraţia. Dealtfel nimeni din convoi nu se sinchisea să spună vreun cuvânt. Nu erau decât patru sau cinci bărbaţi străini care mergeau în urma sicriului cu capetele plecate, eu, tata şi câţiva domni ciudaţi.Chiar şi preotul Timofeevici se dovedi a fi reţinut la vorbă: în afară de pasajele specifice înmormântării, nu spuse nimic. Slujba în biserică nu dură mai mult de un sfert de ceas după care preotul se grăbi să facă formalităţile îngropării. Mi se făcuse silă să văd mortul alb ca varul aşa că m-am oprit la o cafenea unde am fumat singur, în tăcere o ţigară, gândindu-mă cum au reuşit oare să sape groapa în pământul tare ca piatra. Mi-am spus că „au turnat apă clocotită, probabil” apoi am mai aprins o ţigară.

Când m-am întors la biserica din lemn unde mă aşteptam să-i văd pe toţi plecând din cimitir, nu am zărit pe nimeni. Întinderea pustie părea populată doar de cruci. Undeva pe o cărăruie am zărit revolverul tatei apoi am grăbit pasul spre singurul mormânt neacoperit cu zăpada proaspătă ce începuse să cadă din belşug. Acolo nu l-am zărit decât pe preotul Tomofeevici smiorcăindu-se şi jelind după sufletul răposatului copil, fapt care mi s-a părut foarte ciudat gândindu-mă la comportamentul său de dinainte. L-am întrebat de tata, fără să aduc vorba despre revolverul de pe cărare. Părintele mă privi încurcat apoi începu să zâmbească încercând să mă împace, spunându-mi că tata a încercat să facă lucruri ciudate atunci când a văzut un domn oarecare cu ochelari şi cu joben înalt. Gândul mi-a zburat imediat la ucigaşul din „imobilul mare” şi mâinile începură să îmi transpire. Îmi spuse că a încercat să îl împuşte dar preotul a intervenit ridicând un crucifix din lemn. Atunci „tata a căzut în genunchi sărutând crucea apoi plângând şi-a cerut iertare de la domnul cu joben şi a plecat în fugă către casă”. Nu l-am crezut. De fapt nici azi nu cred ce mi-a spus. Preotul mai adăugă ceva dar i-am spus că „mă grăbesc spre casă” iar el mi-a spus că poate să găsească „o trăsură pentru a ajunge mai repede, fără nici o copeică în plus”. L-am refuzat şi am început să fug spre casă. Gândul că ucigaşul din „imobilul mare” ar fi putut să-l urmărească pe tata mă îngrozea iar la jumătatea drumului m-am oprit spunându-mi că „s-a sfârşit, tata e mort” apoi mi-am tras o palmă peste gură, continuându-mi drumul.

Când am ajuns acasă, am intrat repede în salonul unde cercetam în fiecare seară manuscrisele şi am rămas înmărmurit. Tata se spânzurase în faţa tabloului de familie. Am căzut pe fotoliu şi aşa am rămas privindu-l, aproape două ceasuri, fără să spun nimic. Abia după ce s-au scurs cele două ceasuri am găsit un bilet pe masa de lângă mine, scris în grabă:

„Fiule, iată că ceea ce am făcut eu şi mama ta este cel mai bun lucru pe care ar trebui să-l facă oricine. Sunt fericit, crede-mă, nu am înnebunit. Sunt fericit!”

Nu am putut să îmi dau seama cât de fericit a fost tata încât a ajuns să facă un asemenea gest însă tăind funia l-am târât în şemineu şi i-am ars trupul fără să simt duhoarea pe care o emana în aer. Tot în acea noapte în timp ce mă bărbieream începusem să privesc lama briciului gândundu-mă la o motivaţie a dispariţiei tatălui meu. „A plecat la rude în Germania” mi-am spus, apoi am început să mă gândesc la ucigaşul din „imobilul mare”. Am jurat să aflu misterul morţii tatălui meu care la rândul lui nu reuşise să-l afle pe cel al mamei mele. Eram sigur că ucigaşul joacă un rol decisiv însă începusem să am bănuieli şi în privinţa preotului Timofeevici. Am evaluat evenimentele: Ne-am mutat în acest imobil, preotul motivând că ne-a fost dat „din milă”, mama a găsit cărţi ciudate în bibblioteca noastră interzicându-mi acolo accesul apoi după câteva săptămâni se sinucide. În oraş are loc o înmormântare iar tatăl victimei este ucis de o persoană ciudată pentru că a încercat să spună un oarecare „adevăr”. La înmormântare tata îl zăreşte pe ucigaş şi vrea să-l împuşte însă renunţă începând să se căiască în faţa preotului. O oră mai târziu se întoarce acasă, scrie un bilet prin care mă înştiinţează că este în culmea fericirii apoi se spânzură.

Îmi stabilisem o strategie proprie prin care trebuia să încep dezlegarea misterului şi, dacă aş fi înnebunit de tot, să îi elimin pe cei implicaţi. Hotărâsem să găsesc câţiva dintre apropiaţii celui căruia fusese omorât pe stradă, lucru care nu a fost destul de uşor. Întăi trebuia să mă forţez a nu purta doliu. Trebuia să fiu foarte precaut deoarece căutând persoane suspecte puteam atrage atenţia altor eventuali ucigaşi din „imobilul mare”, aşa că ieşeam doar noaptea. Casa în care fusese ţinut mortul fusese arsă până la temelie însă despre locuitorii ei am aflat curând de la un beţiv că sălăşluiau acum sub un pod. Într-adevăr, beţivul nu minţise: bieţii oameni semutaseră sub un pod din piatră ţinând zi şi noapte un foc aprins pentru a nu muri îngeţaţi. Nu vrură să îmi spună nimic despre ceea ce s-a întâmplat, şi nici despre faptul că tatăl acelui copil fusese ucis. Mai mult, începuseră să delireze spunându-mi că nimeni nu a auzit de ei, şi chiar că nici nu sunt rude. Am plecat văzând că sunt nebuni de-a binelea. În mod sigur erau nebuni iar dacă nu erau nebuni, înseamnă că erau înspăimântaţi de ceva anume, ipoteză pe care nu am scos-o din socotelile mele. Hotărâsem să intru în „imobilul mare” dar îmi era teamă. Veam că lumea îl ocoleşte şi doar noaptea cum au loc întruniri ciudate. Trebuia să intru oricum acolo, pentru că – credeam eu – dincolo de acea uşă se află dezlegarea misterului. Învelisem briciul într-o bucată de mătase gândundu-mă că dacă aş fi dat dispărut aş fi putut să umblu pe străzi fără frică. Am dat foc unei draperii de la fereastă apoi am coborât scările în timp ce coridorul şi camerele de la etaj fură cuprinse de flăcări. Am sărit pe fereastra din spate, evitând oamenii care s-au strâns să stingă focul ori să privescă. Nu am privit în urmă ci am pornit spre „imobilul mare”. Contrare a ceea ce aşteptam să văd,am fost primit înăuntru de un portar foarte politicos care îmi luă haina şi pălăria aşezându-le pe un scaun şi curăţindu-le cu peria. Interiorul imobilului era complet diferit de cel al aceluia în care locuisem până atunci. Părea că se forţează să fie în pas cu moda. Servitorii se comportau deosebit, chiar exagerat d epoliticos faţă de un străin ce eram. Gândindu-mă că ucigaşul era un superior de-al lor, poate chiar stăpânul casei – ceea ce erau doar presupuneri disperate – i-amrugat dacă ar putea să îmi fixeze o audienţă ori să mi introducă în biroul său. La cererea mea, servitorii au rămas miraţi privindu-mă de ca şi cum i-aş fi jignit apoi mi-ai spus că nu este nevoie să îţi fixezi o audienţă la „Tatăl Superior” (Doamne, aşa îl numeau pe ucigaş!) şi că, dacă vreau să îi vorbesc, pot oricând să o fac, chiar şi când se plimbă pe coridor pentru că „este foarte amabil” şi „nu a refuzat niciodată să vorbească cuiva”. Chiar în acel moment apăruse acest Tată Superior şiluându-mă de braţ mă pofti să servim împreună cina. L-am urmat mecanic, deşi îngrozit de gândul că ar putea să mă ucidă. Am intrat în biroul său unde era aşezată omasă încărcată. Ne-am aşezat amândoi iar el m-a întrebat cine sunt şi ce doresc, în acelaşi timp îndemnându-mă să gust din strugurii din care el începuse deja să smulgă boabe. Neştiind ce să îi spun, i-a zis că sunt scriitor şi că de-alungul călătoriei mele am ajuns aici în Tetronia, căutând un subiect pentru viitoarea mea carte. Decum auzise acest lucru, ucigaşul sări în sus de fericire şi îmi garantă că dacă voi rămâne peste noapte la el, voi pleca a doua zi cu un subiect extraordinar pentru carte. Dealtfel îmi spuse să rămân aici în cazul în care nu am unde să plec. Sinceritatea şi amabilitatea acestui Tată Ucigaş Superior mă îngrozeau. Începuse chiar atunci să îmi povestească următoarele lucruri pe care le voi reda exact cum le-a spus, fără a omite vreun cuvânt:

„Cartea ta se va numi Yezidis. Cred că e titlul cel mai potrivit. Uite ce cred, tinere domn, povestea acestui oraş e numai bună de a fi subiectul unei cărţi. Iată: eu sunt Tatăl Superior, conducătorul Ordinului Yezidis – ai auzit de el? – care luptă pentru purificarea spiritului prin sunucidere. Da, ai auzit bine. Ne închinăm zeului persan al întunericului, Yezidis, pentru a ne da puterea să facem acest act suprem de purificare. Nu este uşor, tinere domn, dar crede-mă, exact atunci atingi punctul de fericire supremă. Iar eu... Ei bine, eu sunt un laş, alături de cei ce încă mai trăim, deoarece nu suntem îndeajuns de puternici să murim.”

I-am spus că este nebun, apoi am adus vorba despre crima din stradă la care el mi-a răspuns că este adevărat şi că a avut o „satisfacţie impresionantă, de neimaginat” atunci când a înfipt lama briciului în gâtul acelui muritor de foame, slujindu-i astfel zeului Yezidis. Am rămas ca o statuie din marmură privindu-l pe acest om nebun – deşi nebun cred că este mult prea puţin zis – în timp ce vorbea şi zâmbea amabil, mâncând boabe de struguri. I-am spus că este o nebunie curată şi i-am spus despre Iistus Hristos la care el mi-a răspuns că „zeul Yezidis este mult mai îngăduitor, lucru pe care l-a simţit şi preotul Timofeevici, motiv pentru care a intrat în ordinul nostru”. Am sărit asupra lui scoţând briciul şi i l-am pus l-a gât. El a început să plângă şi căzu în genunchi în faţa mea sărutându-mi picioarele, fapt care m-a dus cu gândul că vrea să ceară îndurare, însă nu era aşa. Cu lacrimi de fericire în ochi îmi mulţumi pentru ceea ce urma să fac şi că îmi zise că începe să simtă cu adevărat fericirea supremă. Începu să îi mulţumească lui Yezidis pentru împrejurarea aceasta, ba chiar mă rugă de mai multe ori să îl ucid mai repede, pentru că el „ca umil servitor al lui Yezidis” aşteaptă „de ani buni în chinuri acest moment”. Nu am ştiut ce să fac şi i-am tăiat gâtul dintr-o mişcare rapidă apoi m-am repezit spre uşă tocmai în momentul în care un servitor intra. M-am speriat, crezând că nu voi mai ieşi din acea casă niciodată, însă servitorul sări în sus de bucurie şi strigă ca un isteric că „sunt un om extraordinar”, un fel de Mesia pentru ei şi că îmi mulţumeşte din tot sufletul pentru ceea ce am făcut. Crezând că şi ei erau fericiţi că scăpaseră de un asemenea nebun, am dat să plec însă m-a prins de mână rugându-mă să îl ucid şi pe el. Nu îmi amintesc ce am făcut în acea seară dar îmi amintesc că a doua zi, când vremea se mai încălzise puţin, mă plimbam pe străzile Tetroniei, plin de sânge, în timp ce locuitorii mă tratau ca pe un zeu al lor. Pe lângă mine a trecut o căruţă mică în care muritorii de foame de sub pod îşi strânseseră câteva boarfe. Mi-au spus că ei pleacă din acest oraş blestemat şi că singura scăpare pentru mine ar fi să fac acelaşi lucru. Ei au fost singurii oamnei care l-au ignorat pe Yezidis, însă nimeni nu i-a oprit să plece, oamenii zicând că „fiecare este liber să aleagă”.

M-am mutat într-o casă părăsită, la fel de luxoasă ca cea în care stătusem şi până atunci. Nu a fost nevoie să o cumpăr pentru că nimeni nu mi-a cerut ceva pentru a mă stabili aici. Am devenit un singuratic. Îmi luasem o servitoare care mă îngrijea fără nici un ban. Îmi cumpăra zilnic mâncare, îmi pregătea baia şi îmi spăla hainele.

Anii au trecut greu, foarte greu iar eu nu am ieşit în tot acest timp afară din casă. Forfota de dinainte de pe străzile Tetroniei fu înlocuită treptat cu o tăcere din ce în ce mai apăsătoare. Trăsurile fură înlocuite cu automobile pe care le zăream de la fereastra dormitorului meu. În toţi aceşti ani am schimbat 18 servitori, fiecare adorator al lui Yezidis punându-şi capăt zilelor „în culmea fericirii”. Începusem să mă obişnuiesc. În oraş se aduceau cantităţi impresionante de otravă care se reîmprospătau la câteva luni.

Acum două zile am împlinit 80 de ani. Probabil sunt cel mai bătrân om care a trăit vreodată în blestematul Tetronia. Sunt ţintuit într-un căruţ cu roţi din fier iar servitoarea (o englezoaică pe care speram să o am până la sfârşitul vieţii, fără să se sinucidă ca slujinică a nenorocitului de Yezidis) îmi aduce zilnic provizii, mâncăruri de tot felul. Mi-a spus că poţi lua totul din magazin fără să plăteşti pentru că „în oraşul ăsta nu locuieşte nimeni, abslout nimeni” şi că „este un advărat Rai”. Dar lucrurile s-au schimbat acum câteva ore: intrând în salon am văzut-o pe micuţa englezoaică spânzurată. S-a sinucis iar înainte de a o face a mai pregătit un ştreang alături. În biletul de adio mi-a scris că „este fericită cu adevărat pentru că a urmat învăţăturile lui Yezidis” şi că mă aşteaptă alături de ea în ştreang şi pe lumea cealaltă. Am ars biletul apoi am tras o pătură de pe pat punându-mi-o pe umeri. Am ieşit din casă după 50 de ani iar soarele aproape că m-a orbit. Am pornit învârtind de roţile căruciorului de-alungul străzilor pustii, plecând pentru totdeauna din Tetronia. Am ajuns la Sankt-Petresburg, undeva la marginea oraşului, în vechea casă a unei mătuşi moartă de ani buni. Acum soarele bate în fereastră şi privesc grădina cu flori colorate. Ascult ciripitul păsărilor şi strigătele de joacă ale copiilor de pe stradă şi un gând m-a fulgerat gândindu-mă la ştreangul pregătit pentru mine În Tetronia:

„Dumnezeule, îţi mulţumesc că sunt paralizat şi că nu mă pot ridica din căruţ, pentru că dacă aş fi putut merge...”

marți, 25 ianuarie 2011

POVESTEA MEA

…oricine ar putea sa spuna ca eu sunt vinovat de moartea sotiei mele pentru ca datorita nepasarii de care am dat dovada si a unui glont ,aceasta si-a dat duhul.

Numele meu este Basil M. Hauser si sunt detectiv particular. Mi-am inceput stralucita cariera in vara anului 1912 in micul orasel Bethesda, unde fusesem chemat pentru a investiga disparitia unor persoane ce apartineau unui cult religios straniu. Seriful Bernard Walter imi ceruse initial sa ii arestez pe toti membrii acestei secte si sa ii supun presiunii pentru a afla cat mai multe lucruri, insa cercetarile mi-au fost intrerupte brusc de aparitia unei tinere femei stranii. Era o simpla invatatoare intr-un satuc apropiat de Bethesda, si ma atrase de la inceput acea frumusete stranie. Decizia de a ma casatori cu ea m-a facut sa falsific rapoartele politiei trimise in Boston si sa ne mutam la Londra.

Era 18 noiembrie 1913 cand casatoria noastra avu loc intr-o biserica pustie. Ea era Sarah Hauser acum si nu a incetat toata viata sa isi aminteasca acest legamant din acea zi blestemata... Timp de doi ani , lucrurile au decurs asa cum si-ar fi dorit oricine, insa lucrurile au devenit treptat din ce in ce mai stranii. Intai a fost o lunga serie de disparitii misterioase ale Sarei , apoi o boala ciudata despre care medicii nu puteau sa dea prea multe detalii, nu din incapacitate ci din cauza faptului ca boala de care suferea ea nu dadea absolut nici un semn fizic. Era ,mai degraba, o stare psihica de alienare ce o facea sa plece noaptea din casa si sa se intoarca inconstienta in zori.

Fiind considerat o persoana influenta la Londra, mi s-a oferit sansa de a sta o perioada departe de serviciul public pentru a avea grija indeaproape de Sarrah, a carei boala parea sa se adanceasca: aspectul ei fizic incepuse sa capete o aura salbatica si, in acelasi timp, o doza de nebunie. Cateva doamne care ne frecventau saptamanal incetasera sa ne mai viziteze iar servitorii evitau sa comunice cu sotia mea, preferand sa imi vorbeasca mie.

In Iarna anului 1915 am fost silit sa o trimit la azil in urma unei crize: disparuse timp de trei zile si am gasit-o inconstienta intr-un sant, bolborosind cu un glas straniu cuvinte intr-o limba necunoscuta mie. Nu am dat importanta acelor cuvinte decat atunci cand am remarcat o izbitoare asemanare intre ceea ce spusese ea si unele pasaje citite in timpul in care invetigam activitatea sectei din oraselul Bethesda. Fusesem nevoit sa o internez la azilul de nebuni datorita faptului ca putea sa imi scape oricand, dar a trebuit sa o externez repede pe motiv ca sanatatea ei mintala este refacuta.

Sarah se schimbase. Se inchidea ore in sir in biblioteca refuzand mancarea si apa. Nu imi vorbea deloc si lasa impresia ca nu ma cunoaste. Ceruse in lipsa mea servitorilor sa bata scanduri in geamurile de la dormitorul ei iar refuzul acestora a indignat-o foarte tare. Noptile erau groaznice: o auzeam din dormitorul meu vorbind in acea limba necunoscuta mie cu un glas straniu ce imi dadea fiori si imi starnea in acelasi timp un sentiment de mila. Facuse rost de cateva manuscrise rusesti in care erau descrise ritualuri inchinate unei zeitati persane Yezidis precum si de cateva tratate de alchimie medievala ale caror continut nu l-am inteles. Servitorii ne-au parasit intr-o dimineata de octombrie dupa o noapte de cosmar in care Sarah inchisa in dormitorul sau fusese auzita vorbind cu o vietate sau creatura (spun creatura pentru a putea atribui cuiva acea voce inspaimantatoare careia Sarah i se adresa). Cand am ramas singur, am mers si am batut la usa dormitorului ei. Nu ma asteptam la ceea ce avea sa se intample: usa se deschise usor, fara sa scartaie asa cum eram obisnuit iar ea era cazuta pe jos. M-am apropiat de ea plangand inconstient vazand-o cum tremura. Nu mi-a raspuns nimic nici macar cand am incercat sa ii aduc aminte de ziua nuntii noastre. Am vrut sa ma aplec spre ea sa o ating dar in acel moment ea s-a ridicat izbindu-ma cu o forta uluitoare de perete, lua un brici si incepu sa isi taie hainele si parul in timp ce eu o priveam inspaimantat. Vocea ei se ingrosase si imi spuse ca oricine indrazneste sa tulbure linistea Ordinului va plati cu viata. Mi-am amintit brusc de investigatiile pe care le facusem in oraselul Bethesda. Cuprins de furie am luat sfesnicul de pe masa si am lovit-o puternic in cap. S-a clatinat si a cazut in bratele mele.

Aceasta vrajitoare nebuna sau demon trebuia sa dispara pentreu totdeauna. I-am aruncat trupul de la fereastra imobilului nostru cu doua etaje dar nu a murit. Nu a mai intrat niciodata in casa mea.

Ajunsese o femeie salbatica ce bantuia strazile Londrei, in special Prospect Street unde locuiam. Uneori treceam prin fata Teatrului si o vedeam cersind fara sa ma cunoasca. Inca imi inspira teama, desi parea sa se fi vindecat. Era ca si cum i-ar fi fost stearsa memoria. Sentimentul de mila imi era inabusat de cel al fricii fata de aceasta fiinta. O vedeam tremurand si cazand pe jos. Am dedus ca se imbolnavise de epilepsie si ca secta o renegase.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este teava unui revolver indreptata spre ea. Trebuia sa pun capat acestei istorii cumplite. Iesisem la miezul noptii pe Prospect Street tinand revolverul ascuns sub haina neagra si apropiindu-ma de santul in care dormea. Un foc de arma in tacerea strazii pustii si apa din sant se inrosise. Am fugit ca un las inspaimantat de crima comisa.

Trei zile mai tarziu, domnul Jack Burnham comandantul politiei din Londra imi incredintase cazul mortii misterioase a „femeii din sant”. Dosarul sta acum in fata mea in lumina palida a lampii de gaz iar cu mainile tremurande incarc revolverul pentru inca un foc.

Ramas bun.



VREMEA IN CARE APAR PAIANJENII

-fragment-

MULŢIMEA: (isterie) Să moară! Să moară!

EKATERINA: (Care cu greu s-a urcat pe eşafod) Iată-mă! Eu, nevinovată, o biată fiinţă năpăstuită am bătut la porţile mănăstirii pentru a găsi linişte şi hrană spirituală iar acum... Iată-mă! Rănile ce le vedeţi mi-au fost pricinuite de această fiinţă! Vi-l aduceţi aminte pe părintele Ivan? Ea l-a ucis fără milă, aruncându-l din clopotniţă! (forfotă) Aceasta este menirea legii şi aceasta este menirea Bisericii. Dumnezeu este mai presus de orice. Dumnezeu şi legea. Şi nu ar fi singura care ar merita-o...

STAREŢA: Opreşte-te!...

EKATERINA: (desface braţele) Mărite popor rus! Trăim vremuri negre, ispita este la fiecare pas, se moare mult mai uşor decât vă închipuiţi. Şi totuşi, există o scăpare! Dumnezeu! Iar Sfânta Carte spune că dacă o femeie pricinuieşte necaz bărbatului ei – în sensul de a păcătui cu altul – atunci aceasta să fie scoasă în stradă şi ucisă cu pietre. Dar iată că în mrejele ei a căzut şi una dintre noi. (forfotă) Da, aşa este, una dintre noi. Care este în faţa mea acum. Varvara, arată-te!

STAREŢA: Opreşte-te, am zis!

EKATERINA : Taci! Varvara, ieşi în faţă şi arată-te poporului!

VARVARA: (refăcută complet, îmbrăcată într-o cămaşă de naopte , îmbrăţişată de un bărbat care îi mângâie sânii; beată criţă) Vai, trebuie să urc atât de sus? E sus tare acolo la voi pe scândurile acelea... Vai, (bărbatului care îşi coboară mâna între picioarele el) atinge-mi-o uşor... (Spre eşafod) Ce spui tu? Ah... Da, iată-mă! Îţi plac sânii mei? Ai tăi sunt ai dracului de lăsaţi... I-am văzut eu când erai prinsă într-o orgie aseară... (bărbatului) Ah, mai uşor! (spre eşafod) Ekaterina, deşi porţi numele Ţarinei, nu te bucuri de aceeaşi identitate cu a ei. Tu te bucuri de identitatea unei târfe perverse îmbrăcată în cămăşuţe de călugăriţă. A propos, trăiască Ţarina, trăiască mărita Ţarină!...

EKATERINA: (revenindu-şi din roşeaţă) Ah! Mărit popor rus... (plânge) Merităm toate să murim! Toate suntem nişte păcătoase iar Dumnezeu ne va trimite în Iad... (forfotă) Nu, mărit popor, nu merităm milă din partea nimănui... Menirea noastră e de a găsi spirite rătăcite nu să le distrugem! Iar noi am pierdut unul dintre ele. Sau poate pe toate!

MULŢIMEA: (Ekaterinei) Târfa!!! Huooo!! Ne faci ţara de ruşine!

EKATERINA: Nu, nu, vă înşelaţi, nu despre mine e vorba...

MULŢIMEA: Huoo!! Târfa, târfa, meriţi să mori, ne faci ţara de ruşine! Huo!

EKATERINA: (încercând să stârnească milă) Ei bine, luaţi-mă! Sunt a voastră. Ce vreţi altceva mai bun decât o femeie vinovată? O târfă, cum vă place vouă să spuneţi. Adevărat este că m-am întins cu cine am vrut şi ca să nu mor de foame m-am călugărit. Dar iată că nici aşa n-am fost mulţumită şi am râvnit iar şi iar şi iar. Văd că v-aţi îngrozit. Dar ştiţi de nebunii din mănăstirea noastră? O făceam cu câte un nebun în fiecare noapte când celelalte călugăriţe dormeau...

MULŢIMEA: Huo!! Mori bestie, mori! (în timpul urletelor Ekaterina se întoarce ameţită câzând în ştreang, mulţimea urlă iesterică) Ura! Ura! A murit! Ura!

duminică, 7 noiembrie 2010

Nu cred in arta, nu sunt un artist. Arta nu exista, sau daca exista, atunci ea este doar o mascarada incomoda, un fel de drog asemenea absintului care te arunca intr/o lume perfida, o copie falsa a lumii fizice, la randul ei copie a unei lumi adevarate

duminică, 3 octombrie 2010


ZEUL CEL MARE


...Oamenii isi facusera o statuie mare in forma de paun careia i se inchinau si ii aduceau drept jertfa cate 47 de copii in fiecare dimineata pentru a aduce ploaia pe taramul lor sterp. Oamenii isi facusera o statuie mare in forma de bivol careia i se inchinau si aduceau drept jertfa cate 783 de copii si 682 de fecioare in fiecare dimineata pentru a face pamantul mult mai roditor. Oamenii isi facusera o statuie mare in forma de caine careia i se inchinau si ii aduceau drept jertfa cate 2739945 de batrani in fiecare dimineata pentru a-i face pe razboinici mult mai viteji. Oamenii isi facusera o statuie mare in forma de maimuta careia i se inchinau si ii aduceau drept jertfa cate 232445759904 de tarfe in fiecare dimineata pentru a aduce veselie in colibele lor. Oamenii isi facusera o statuie in forma de camila careia i se inchinau si ii aduceau drept jertfa 897690348512238856 de invalizi pentru a apara de furtuna tinutul, insa Zeul Cel Mare se scarbi de atata sange varsat si intr-o dimineata le suci gatul tuturor...