YEZIDIS

Am auzit de mult despre faima acestui orăşel îndepărtat de Sankt-Petersburg, chiar de la bunicul meu care era bibliotecar într-o gubernie apropiată. Prima dată când am auzit de acest loc a fost într-o iarnă friguroasă, în 1860. Bunicul meu, Boris V. venise la Moscova pentru a rezolva nişte afaceri importante, după care mă vizită la spitalul Sf. Ana unde eram internat din pricina ftiziei – a tuberculozei, cum spun doctorii. Era ultima zi a şederii mele în acel pat, aşadar bunicul meu mă luă cu el, mă urcă în sania lui şi învelindu-mă cu haina sa pornirăm către gubernia Izim unde ajunseserăm în aceeaşi noapte. Gubernia Izim – nu depărtată de Moscova – era mai degrabă zis o mahala mizerabilă, plină de cerşetori, şobolani şi alte scursături ruseşti. Frigul îmi pătrunsese în oase iar hainele îmi erau acoperite cu un strat gros de un deget de zăpadă. În centrul guberniei era o clădire ce arăta a fi primăria, o alta care semăna cu o biserică, un sediu al poliţiei şi alte câteva clădiri anexe. Una dintre ele era locuinţa bunicului meu. Mama îmi spusese în vremurile când mă vizita la spital că bunicul este un om de vază, are o casă curată ca un pahar, servitori, o soţie frumoasă, pe scurt, este un exemplu demn de urmat. Curând m-am conivins că mama se înşelase – ca întotdeauna, dealtfel. Bunicul era un beţiv, soţia lui era moartă de ani buni din cauza tifosului, servitori nu avuse niciodată iar casa lui părea a fi o vagă dărâmătură. Singura persoană importantă care îl vizita era pentru el, părintele Alexei Timofeevici. Acesta din urmă avea o reputaţie bună în rândurile societăţii datorită faptului că se milostivise faţă de nenorociţii din Izim şi venise aici să propovăduiască învăţăturile lui Dumnezeu.

În noaptea în care am ajuns în casa bunicului meu, acesta primise vizita neaşteptată a cunoscutului preot. Timp de de câteva minute bunicul meu făcu prezentările apoi mă trimise într-o cameră alăturată pretextând că sunt obosit, deşi nu era aşa. Pentru a nu-l indispune, l-am ascultat. M-am întins în pat şi mi-am aţintit ochii în tavan, fără să îi închid. În salon cei doi bărbaţi începuseră o conversaţie într-o limbă ciudată ce semăna izbitor cu germana. Toată noaptea au discutat, ba chiar începuseră să se certe, auzindu-i perfect rostind de mai multe ori cuvântul „Tetronia”. A doua zi l-am întrebat pe bunicul meu dacă preotul îl va mai vizita iar el mi-a răspuns că bunul Timofeevici a plecat pentru totdeauna din Izim într-un orăşel, Tetronia. Despre conversaţia pe care o purtase nu mi-a spus decât că a fost un vis iar faptul că auzisem cuvântul Tetronia de mai multe ori înainte ca el să îmi fi povestit, spusese că a fost co coincidenţă bizară.

Familia mea trăia în Sankt-Petersburg, într-o clădire dintre cele mai impunătoare din oraş, chiar în faţa parcului din centru. Tatăl meu se căsătorise cu o străină aici în Rusia fără să îi pese că era săracă şi de faptul că avea un ochi verde şi unul negru. Timp de douăzeci de ani tatăl meu lucrase în administraţie iar după ce în locul său fu numit un angajat mult mai tânăr decât el, am ajuns muritori de foame. Cât timp lucrase, tatăl meu strânsese o avere frumuşică pe care se grăbi să o cheltuie cu educaţia mea şi la jocurile de cărţi. Mama împletea haine care le vindea sau nu la negustori pe un preţ de mizerie. După ce a cheltuit şi ultimul ban, tata hotărî să vindem casa şi să întreprindem o nouă afacere, însă era mult prea târziu pentru că datorită faptului că fusese concediat, căpătase o faimă rea. Pe lângă toate acestea, într-o noapte casa a ars până în temelii din cauza vântului care a răsturnat o lampă. A doua zi, mama stătea în genunchi printre tăciunii ştinşi făcându-şi cruce şi mulţumindu-i lui Dumnezeu că suntem vii. În aceeaşi zi, tata ne-a adus vestea că ne vom muta într-o nouă casă, undeva într-un orăsel apropiat de cel în care locuiam pe atunci. Oraşul se numea Tetronia.

Ne mutasem în acest loc blestemat într-o zi ploioasă din mijlocul lui septembrie. O trăsură pe care tata abia a găsit-o ne ajută să cărăm câteva legăuri de zdrenţe până la noua noastră casă. Ceea ce mi-a fost dat să văd în ziua aceea, probabil că nu voi uita niciodată: tatăl meu primise de la administraţia oraşului un imobli vechi cu o arhitectură deosebită, mobilat luxos, plus o trăsură nouă cu patru cai superbi. Mamei mele nu-i venea a crede ceea ce se întâmpla, prin urmare, merse singură la administraţie punând şiruri de întrebări primarului care însă nu îi răspunse nimic ci o trimise la un bătrân preot care ar putea să îi dea mai multe lămuriri în acest sens. Ca să nu rămân singur, mă luă cu ea şi merserăm aproape două ore pe jos (de altfel mama niciodată nu s-a urcat în acea trăsură deoarece co considera un lucru necurat) şi ajungând spre seară la o coşmelie în care toţi locuitorii oraşului ne indicaseră că ar locui preotul respectiv. În figura buboasă şi murdară a bătrânului l-am recunoscut pe prietenul bunicului, Alexei Timofeevici. După înfăţişare părea să aibă nu mai puţin de nouăzeci de ani. Preotul o lămuri pe mama spunându-i că el a informat administraţia despre situaţia grea în care eram puşi în acel moment, iar administraţia a hotărât să ajute un om important la vremea sa pentru sprijinul oferit societăţii, persoana respectivă fiind tatăl meu şi, implicit, familia mea. Imobilul în care ne-am mutat, spunea Timofeevici, era o fostă clădire a unui consilui ce se întrunea săptămânal pentru a dezbate probleme legate de săpăturile din mina de la Sokolenka. Cum mina a fost închisă, consiliul s-a destrămat iar muncitorii au ajuns muritori de foame sau hoţi de morminte, umplând oraşul Tetronia.

În casa în care ne mutasem, găsisem o bibliotecă în care mama nu îmi dăduse voie nicodată să intru, după ce a cercetat câteva cărţi, însă în care am intrat abia după moartea ei survenită într-un mod misterios. Se spânzurase cu brâul de la cămaşa de noapte pe coridor, de candelabru. Nu am înţeles niciodată gestul ei, deoarece nu lăsase nici o scrisoare în care să îşi scrie gândurile ori să fi avut un comportament care să ne ducă cu gândul la un viitor asemenea gest. Tatăl meu vru să creadă că suferise de o boală necruţătoare de care nu a pomenit nimănui şi, fiindu-i frică de un sfârşit chinuitor, mama şi-a pus capăt zilelor. Aşa am crezut şi eu timp de câteva săptămâni, timp suficient ca să analizez două cărţi luate la întâmplare din biblioteca în care nu îmi era înainte permis să intru. Mi-a fost greu să descifrez scrisul, pentru că majoritatea erau manuscrise de o vechime considerabilă, cel mai probabil scrise în limba germană. Cu ajutorul tatălui meu am reuşit să traducem noaptea la lumina lămpii câteva fragmente care însă ne-au încrurcat şi mai mult minţile. În majoritatea lucrărilor se descriau rituri antice, o sumedenii de ritualuri, descântece, proceduri de invocare a unor spirite malefice sau nu, dar cel mai mult se descriau ritualuri închiante zeului Yezidis. Ştiam din câteva cărţi citite când eram mai mic că perşii erau adoratori ai unui zeu pe nume Yezidis, un zeu nu prea departe ca identitate de Satana.

După ce am tradus împreună cu tata unul dintre manuscrise, am început să ne îndoim în ceea ce privea „boala” de care ar fi suferit mama. Dar, în acelaşi tim era şi greu de crezut că ea ar fi citit un manuscris (deşi nu cunoştea limba germană) iar conţinutul acestuia să o fi îndemnat la un asemenea gest. Imediat tata reveni la vechea lui ipoteză în privinţa morţii mamei, dar se jură (şi mă obligă chiar şi pe mine) că nu va renunţa niciodată în a căuta cauza adevărată a nenorocirii ce se abătuse asupra noastră, precum şi în a găsi răspunsuri referitoare la natura îndoielnică a întrunirilor care avuseră loc în acea casă înainte de venirea noastră.

Primele indicii în cercetările pe care le întrerpinsem alături de tatăl meu au apărut într-o seară pe când ne plimbam pe străzile Tetroniei. Era trecut de ora 7 iar în Rusia, iarna, la ora 7 este deja beznă. Câtvea felinare erau aprinse deasupra uşilor unor dărâmături de case însă ceaţa şi noroiul făceau dificile mersul şi privitul chiar la zece paşi. Oraşul era cufundat într-o linişte apăsătoare însă tăcerea se rupse când am ajuns în faţa unei cocioabe pe jumătate în ruină. Aici era o înmormântare iar uşile erau larg deschise. Interiorul casei (format dintr-o singură cameră) era puternic iluminat de o sumedenie de lumânări iar în mijloc, pe o masă, era întins un sicriu în care zăcea un copil mort. Trei sau patru oameni erau adunaţi în jurul cadavrului însă deodată un bărbat dintre ei se desprinse ieşind în stradă. Ridică de jos câteva pietre şi le aruncă în ferestrele unei clădiri de vis-a-vis urlând, învinovăţindu-i pe locuitorii acelui imobil de moartea copilului său. Ceea ce ni s-a părut ciudat a fost că doar noaptea puteau fi văzute lumini şi persoane la ferestrele acelui imobil şi chiar câteva sănii oprite în faţa lui. Cineva ieşise din clădire, se apropie de bărbat apoi se depărtă de el în timp ce acesta căzu brusc jos. Ceilalţi trei oameni din casa mortului se grăbiră să închidă uşile fără să scoată vreun cuvânt ori să se apropie să vadă ce s-a întâmplat cu cel ce ieşise în stradă. După ce se făcu linişte, ne-am apropiat de străinul care zăcea în noroi şi abia atunci ne-am dat seama, de fapt ne-am convins că îi fusese tăiat gâtul. Tata m-a sfătuit să plecăm repede spre casă deşi eu insinstam să anunţăm poliţia. I-au trebuit câteva minute bune pentru a mă convinge şi a mă aduce înapoi la realitate după ce leşinasem din pricina sângelui ce i se scurgea nefericitului bărbat pe albul eşarfei.

Aflasem că înmormântarea va avea loc peste câteva zile, timp în care tata a încercat să evalueze şi să explice evenimentele din ajun. Îmi punea diverse întrebări la care nu puteam să îi răspund decât cu „poate” sau „cred că” iar la final nu ajunsese la nici o concluzie clară. Luasem hotărârea de a participa la înmormântare – care va avea loc doar dacă nu vor mai fi ucişi şi ceilalţi oameni, cum spunea râzând tata. Ne-am întrebat de asemenea ce s-a întâmplat cu cadavrul bărbatului ucis în mijlocul străzii, pentru că a doua zi, trecând incognito pe acea stradă, nu am zărit nici o urmă de sânge ori urma trupului său în noroi. Spre seară am încercat în zadar să îmi expun părerea cum că, ar fi fost posibil ca cineva din „imobilul mare” – cum convenisem să-l numim – l-ar fi ucis cu intenţie sau fără pe copilul a cărui înmormântare urma să fie peste o zi. Tatăl acestuia suferise o cădere nervoasă şi, vrând să se răzbune ori să dezvăluie adevărul întregului oraş strigă în gura mare. Pentru a nu fi demascat, criminalul l-ar fi ucis apoi ar fi luat cadavrul şi l-ar fi îngropat sau ars, ştergând astfel orice urmă. Tata refuză să creadă o asemenea „aberaţie” considerând-o „nulă, lipsită de sens logic”.

În ziua înmormântării, tata îşi pregătise un revolver dar l-am sfătuit că cel mai prudent ar fi să îl lase acasă, însă el îmi reaminti de ucigaşul din „imobilul mare” care – conchise el – ar putea ucide pe oricine cu o pricepere extraordinară. Înmormântarea avu loc pe înserat, la ora 4. Iarna în Rusia este greu de imaginat. Noroiul îngheţase bocnă iar vântul ce aducea cu el primii fulgi de zăpadă îţi tăia respiraţia. Dealtfel nimeni din convoi nu se sinchisea să spună vreun cuvânt. Nu erau decât patru sau cinci bărbaţi străini care mergeau în urma sicriului cu capetele plecate, eu, tata şi câţiva domni ciudaţi.Chiar şi preotul Timofeevici se dovedi a fi reţinut la vorbă: în afară de pasajele specifice înmormântării, nu spuse nimic. Slujba în biserică nu dură mai mult de un sfert de ceas după care preotul se grăbi să facă formalităţile îngropării. Mi se făcuse silă să văd mortul alb ca varul aşa că m-am oprit la o cafenea unde am fumat singur, în tăcere o ţigară, gândindu-mă cum au reuşit oare să sape groapa în pământul tare ca piatra. Mi-am spus că „au turnat apă clocotită, probabil” apoi am mai aprins o ţigară.

Când m-am întors la biserica din lemn unde mă aşteptam să-i văd pe toţi plecând din cimitir, nu am zărit pe nimeni. Întinderea pustie părea populată doar de cruci. Undeva pe o cărăruie am zărit revolverul tatei apoi am grăbit pasul spre singurul mormânt neacoperit cu zăpada proaspătă ce începuse să cadă din belşug. Acolo nu l-am zărit decât pe preotul Tomofeevici smiorcăindu-se şi jelind după sufletul răposatului copil, fapt care mi s-a părut foarte ciudat gândindu-mă la comportamentul său de dinainte. L-am întrebat de tata, fără să aduc vorba despre revolverul de pe cărare. Părintele mă privi încurcat apoi începu să zâmbească încercând să mă împace, spunându-mi că tata a încercat să facă lucruri ciudate atunci când a văzut un domn oarecare cu ochelari şi cu joben înalt. Gândul mi-a zburat imediat la ucigaşul din „imobilul mare” şi mâinile începură să îmi transpire. Îmi spuse că a încercat să îl împuşte dar preotul a intervenit ridicând un crucifix din lemn. Atunci „tata a căzut în genunchi sărutând crucea apoi plângând şi-a cerut iertare de la domnul cu joben şi a plecat în fugă către casă”. Nu l-am crezut. De fapt nici azi nu cred ce mi-a spus. Preotul mai adăugă ceva dar i-am spus că „mă grăbesc spre casă” iar el mi-a spus că poate să găsească „o trăsură pentru a ajunge mai repede, fără nici o copeică în plus”. L-am refuzat şi am început să fug spre casă. Gândul că ucigaşul din „imobilul mare” ar fi putut să-l urmărească pe tata mă îngrozea iar la jumătatea drumului m-am oprit spunându-mi că „s-a sfârşit, tata e mort” apoi mi-am tras o palmă peste gură, continuându-mi drumul.

Când am ajuns acasă, am intrat repede în salonul unde cercetam în fiecare seară manuscrisele şi am rămas înmărmurit. Tata se spânzurase în faţa tabloului de familie. Am căzut pe fotoliu şi aşa am rămas privindu-l, aproape două ceasuri, fără să spun nimic. Abia după ce s-au scurs cele două ceasuri am găsit un bilet pe masa de lângă mine, scris în grabă:

„Fiule, iată că ceea ce am făcut eu şi mama ta este cel mai bun lucru pe care ar trebui să-l facă oricine. Sunt fericit, crede-mă, nu am înnebunit. Sunt fericit!”

Nu am putut să îmi dau seama cât de fericit a fost tata încât a ajuns să facă un asemenea gest însă tăind funia l-am târât în şemineu şi i-am ars trupul fără să simt duhoarea pe care o emana în aer. Tot în acea noapte în timp ce mă bărbieream începusem să privesc lama briciului gândundu-mă la o motivaţie a dispariţiei tatălui meu. „A plecat la rude în Germania” mi-am spus, apoi am început să mă gândesc la ucigaşul din „imobilul mare”. Am jurat să aflu misterul morţii tatălui meu care la rândul lui nu reuşise să-l afle pe cel al mamei mele. Eram sigur că ucigaşul joacă un rol decisiv însă începusem să am bănuieli şi în privinţa preotului Timofeevici. Am evaluat evenimentele: Ne-am mutat în acest imobil, preotul motivând că ne-a fost dat „din milă”, mama a găsit cărţi ciudate în bibblioteca noastră interzicându-mi acolo accesul apoi după câteva săptămâni se sinucide. În oraş are loc o înmormântare iar tatăl victimei este ucis de o persoană ciudată pentru că a încercat să spună un oarecare „adevăr”. La înmormântare tata îl zăreşte pe ucigaş şi vrea să-l împuşte însă renunţă începând să se căiască în faţa preotului. O oră mai târziu se întoarce acasă, scrie un bilet prin care mă înştiinţează că este în culmea fericirii apoi se spânzură.

Îmi stabilisem o strategie proprie prin care trebuia să încep dezlegarea misterului şi, dacă aş fi înnebunit de tot, să îi elimin pe cei implicaţi. Hotărâsem să găsesc câţiva dintre apropiaţii celui căruia fusese omorât pe stradă, lucru care nu a fost destul de uşor. Întăi trebuia să mă forţez a nu purta doliu. Trebuia să fiu foarte precaut deoarece căutând persoane suspecte puteam atrage atenţia altor eventuali ucigaşi din „imobilul mare”, aşa că ieşeam doar noaptea. Casa în care fusese ţinut mortul fusese arsă până la temelie însă despre locuitorii ei am aflat curând de la un beţiv că sălăşluiau acum sub un pod. Într-adevăr, beţivul nu minţise: bieţii oameni semutaseră sub un pod din piatră ţinând zi şi noapte un foc aprins pentru a nu muri îngeţaţi. Nu vrură să îmi spună nimic despre ceea ce s-a întâmplat, şi nici despre faptul că tatăl acelui copil fusese ucis. Mai mult, începuseră să delireze spunându-mi că nimeni nu a auzit de ei, şi chiar că nici nu sunt rude. Am plecat văzând că sunt nebuni de-a binelea. În mod sigur erau nebuni iar dacă nu erau nebuni, înseamnă că erau înspăimântaţi de ceva anume, ipoteză pe care nu am scos-o din socotelile mele. Hotărâsem să intru în „imobilul mare” dar îmi era teamă. Veam că lumea îl ocoleşte şi doar noaptea cum au loc întruniri ciudate. Trebuia să intru oricum acolo, pentru că – credeam eu – dincolo de acea uşă se află dezlegarea misterului. Învelisem briciul într-o bucată de mătase gândundu-mă că dacă aş fi dat dispărut aş fi putut să umblu pe străzi fără frică. Am dat foc unei draperii de la fereastă apoi am coborât scările în timp ce coridorul şi camerele de la etaj fură cuprinse de flăcări. Am sărit pe fereastra din spate, evitând oamenii care s-au strâns să stingă focul ori să privescă. Nu am privit în urmă ci am pornit spre „imobilul mare”. Contrare a ceea ce aşteptam să văd,am fost primit înăuntru de un portar foarte politicos care îmi luă haina şi pălăria aşezându-le pe un scaun şi curăţindu-le cu peria. Interiorul imobilului era complet diferit de cel al aceluia în care locuisem până atunci. Părea că se forţează să fie în pas cu moda. Servitorii se comportau deosebit, chiar exagerat d epoliticos faţă de un străin ce eram. Gândindu-mă că ucigaşul era un superior de-al lor, poate chiar stăpânul casei – ceea ce erau doar presupuneri disperate – i-amrugat dacă ar putea să îmi fixeze o audienţă ori să mi introducă în biroul său. La cererea mea, servitorii au rămas miraţi privindu-mă de ca şi cum i-aş fi jignit apoi mi-ai spus că nu este nevoie să îţi fixezi o audienţă la „Tatăl Superior” (Doamne, aşa îl numeau pe ucigaş!) şi că, dacă vreau să îi vorbesc, pot oricând să o fac, chiar şi când se plimbă pe coridor pentru că „este foarte amabil” şi „nu a refuzat niciodată să vorbească cuiva”. Chiar în acel moment apăruse acest Tată Superior şiluându-mă de braţ mă pofti să servim împreună cina. L-am urmat mecanic, deşi îngrozit de gândul că ar putea să mă ucidă. Am intrat în biroul său unde era aşezată omasă încărcată. Ne-am aşezat amândoi iar el m-a întrebat cine sunt şi ce doresc, în acelaşi timp îndemnându-mă să gust din strugurii din care el începuse deja să smulgă boabe. Neştiind ce să îi spun, i-a zis că sunt scriitor şi că de-alungul călătoriei mele am ajuns aici în Tetronia, căutând un subiect pentru viitoarea mea carte. Decum auzise acest lucru, ucigaşul sări în sus de fericire şi îmi garantă că dacă voi rămâne peste noapte la el, voi pleca a doua zi cu un subiect extraordinar pentru carte. Dealtfel îmi spuse să rămân aici în cazul în care nu am unde să plec. Sinceritatea şi amabilitatea acestui Tată Ucigaş Superior mă îngrozeau. Începuse chiar atunci să îmi povestească următoarele lucruri pe care le voi reda exact cum le-a spus, fără a omite vreun cuvânt:

„Cartea ta se va numi Yezidis. Cred că e titlul cel mai potrivit. Uite ce cred, tinere domn, povestea acestui oraş e numai bună de a fi subiectul unei cărţi. Iată: eu sunt Tatăl Superior, conducătorul Ordinului Yezidis – ai auzit de el? – care luptă pentru purificarea spiritului prin sunucidere. Da, ai auzit bine. Ne închinăm zeului persan al întunericului, Yezidis, pentru a ne da puterea să facem acest act suprem de purificare. Nu este uşor, tinere domn, dar crede-mă, exact atunci atingi punctul de fericire supremă. Iar eu... Ei bine, eu sunt un laş, alături de cei ce încă mai trăim, deoarece nu suntem îndeajuns de puternici să murim.”

I-am spus că este nebun, apoi am adus vorba despre crima din stradă la care el mi-a răspuns că este adevărat şi că a avut o „satisfacţie impresionantă, de neimaginat” atunci când a înfipt lama briciului în gâtul acelui muritor de foame, slujindu-i astfel zeului Yezidis. Am rămas ca o statuie din marmură privindu-l pe acest om nebun – deşi nebun cred că este mult prea puţin zis – în timp ce vorbea şi zâmbea amabil, mâncând boabe de struguri. I-am spus că este o nebunie curată şi i-am spus despre Iistus Hristos la care el mi-a răspuns că „zeul Yezidis este mult mai îngăduitor, lucru pe care l-a simţit şi preotul Timofeevici, motiv pentru care a intrat în ordinul nostru”. Am sărit asupra lui scoţând briciul şi i l-am pus l-a gât. El a început să plângă şi căzu în genunchi în faţa mea sărutându-mi picioarele, fapt care m-a dus cu gândul că vrea să ceară îndurare, însă nu era aşa. Cu lacrimi de fericire în ochi îmi mulţumi pentru ceea ce urma să fac şi că îmi zise că începe să simtă cu adevărat fericirea supremă. Începu să îi mulţumească lui Yezidis pentru împrejurarea aceasta, ba chiar mă rugă de mai multe ori să îl ucid mai repede, pentru că el „ca umil servitor al lui Yezidis” aşteaptă „de ani buni în chinuri acest moment”. Nu am ştiut ce să fac şi i-am tăiat gâtul dintr-o mişcare rapidă apoi m-am repezit spre uşă tocmai în momentul în care un servitor intra. M-am speriat, crezând că nu voi mai ieşi din acea casă niciodată, însă servitorul sări în sus de bucurie şi strigă ca un isteric că „sunt un om extraordinar”, un fel de Mesia pentru ei şi că îmi mulţumeşte din tot sufletul pentru ceea ce am făcut. Crezând că şi ei erau fericiţi că scăpaseră de un asemenea nebun, am dat să plec însă m-a prins de mână rugându-mă să îl ucid şi pe el. Nu îmi amintesc ce am făcut în acea seară dar îmi amintesc că a doua zi, când vremea se mai încălzise puţin, mă plimbam pe străzile Tetroniei, plin de sânge, în timp ce locuitorii mă tratau ca pe un zeu al lor. Pe lângă mine a trecut o căruţă mică în care muritorii de foame de sub pod îşi strânseseră câteva boarfe. Mi-au spus că ei pleacă din acest oraş blestemat şi că singura scăpare pentru mine ar fi să fac acelaşi lucru. Ei au fost singurii oamnei care l-au ignorat pe Yezidis, însă nimeni nu i-a oprit să plece, oamenii zicând că „fiecare este liber să aleagă”.

M-am mutat într-o casă părăsită, la fel de luxoasă ca cea în care stătusem şi până atunci. Nu a fost nevoie să o cumpăr pentru că nimeni nu mi-a cerut ceva pentru a mă stabili aici. Am devenit un singuratic. Îmi luasem o servitoare care mă îngrijea fără nici un ban. Îmi cumpăra zilnic mâncare, îmi pregătea baia şi îmi spăla hainele.

Anii au trecut greu, foarte greu iar eu nu am ieşit în tot acest timp afară din casă. Forfota de dinainte de pe străzile Tetroniei fu înlocuită treptat cu o tăcere din ce în ce mai apăsătoare. Trăsurile fură înlocuite cu automobile pe care le zăream de la fereastra dormitorului meu. În toţi aceşti ani am schimbat 18 servitori, fiecare adorator al lui Yezidis punându-şi capăt zilelor „în culmea fericirii”. Începusem să mă obişnuiesc. În oraş se aduceau cantităţi impresionante de otravă care se reîmprospătau la câteva luni.

Acum două zile am împlinit 80 de ani. Probabil sunt cel mai bătrân om care a trăit vreodată în blestematul Tetronia. Sunt ţintuit într-un căruţ cu roţi din fier iar servitoarea (o englezoaică pe care speram să o am până la sfârşitul vieţii, fără să se sinucidă ca slujinică a nenorocitului de Yezidis) îmi aduce zilnic provizii, mâncăruri de tot felul. Mi-a spus că poţi lua totul din magazin fără să plăteşti pentru că „în oraşul ăsta nu locuieşte nimeni, abslout nimeni” şi că „este un advărat Rai”. Dar lucrurile s-au schimbat acum câteva ore: intrând în salon am văzut-o pe micuţa englezoaică spânzurată. S-a sinucis iar înainte de a o face a mai pregătit un ştreang alături. În biletul de adio mi-a scris că „este fericită cu adevărat pentru că a urmat învăţăturile lui Yezidis” şi că mă aşteaptă alături de ea în ştreang şi pe lumea cealaltă. Am ars biletul apoi am tras o pătură de pe pat punându-mi-o pe umeri. Am ieşit din casă după 50 de ani iar soarele aproape că m-a orbit. Am pornit învârtind de roţile căruciorului de-alungul străzilor pustii, plecând pentru totdeauna din Tetronia. Am ajuns la Sankt-Petresburg, undeva la marginea oraşului, în vechea casă a unei mătuşi moartă de ani buni. Acum soarele bate în fereastră şi privesc grădina cu flori colorate. Ascult ciripitul păsărilor şi strigătele de joacă ale copiilor de pe stradă şi un gând m-a fulgerat gândindu-mă la ştreangul pregătit pentru mine În Tetronia:

„Dumnezeule, îţi mulţumesc că sunt paralizat şi că nu mă pot ridica din căruţ, pentru că dacă aş fi putut merge...”